Cuiburi sub streașină
Cuiburi sub streașină
🐦 „Cei patru puiuți de rândunică, cuminți și
curioși, ne privesc din cuibul de deasupra ușii.
Părinții lor zboară neobosit, iar noi învățăm, zi
de zi, ce înseamnă grija tăcută și răbdarea.”
Sub streașina casei noastre, chiar deasupra
ușii de la intrare, atârnă un vechi cuib de
rândunici. Ani la rând, a fost plin de viață:
triluri vesele, zboruri grăbite și ciripit de pui
flămânzi. Era un colț viu, cald, un mic
spectacol al primăverii.
Apoi, s-a așternut tăcerea. De trei veri încoace,
cuibul părea părăsit. Nicio umbră zburătoare,
nicio mișcare. Dar nu l-am dat jos. L-am lăsat
acolo, ca pe o speranță agățată sub streașină.
În sufletul nostru rămăsese gândul că, poate,
într-o zi, rândunelele se vor întoarce.
Și anul acesta, micul miracol s-a petrecut: o
pereche de rândunici a revenit! Cu mișcări
sprintene și entuziasm molipsitor, au început
să repare cuibul – câteva paie, un strop de lut,
semn că-l pregăteau din nou pentru viață. Ca
să nu le deranjăm, am renunțat să mai folosim
acea intrare în casă. Le priveam cu drag,
zburând de zor, construind, ciripind cu
bucurie.
Dar, după un timp, ceva părea... ciudat.
Păsările adunau materiale fine – fire de iarbă,
fulgi ușori – dar în cuib apăreau paie mai
groase, neobișnuite. Și nici urmă de pui de
rândunică. Ne-am apropiat cu grijă, privind
mai atent.
Surpriză! Puii care au apărut nu erau
rândunele. Aveau un penaj pufos, coada
maronie și un aer timid. Cuibul fusese
„ocupat” de altcineva – cel mai probabil, de un
codroș de munte (Phoenicurus ochruros), o
pasăre mică și discretă, dar foarte ingenioasă.
Se pare că a profitat de munca rândunelelor și
a pus stăpânire pe cuibul lor renovat, aducând
pe lume propriii ei pui.
A fost o lecție neașteptată despre natură:
imprevizibilă, surprinzătoare, dar mereu vie.
Chiar dacă nu s-au întors rândunelele noastre
de odinioară, viața și-a găsit din nou drum sub
streașina casei.
Apoi... poate că gestul nostru n-a fost în zadar.
La scurt timp, o altă pereche de rândunici a
venit și a ocupat un alt cuib părăsit, aflat
deasupra intrării în bucătărie. Și acolo, acum,
avem puiuți de rândunică! Zburdalnici și
flămânzi, cu părinți care-i hrănesc neobosit.
Întreaga casă s-a adaptat noilor locatari. Luăm
cina mai devreme, ca să nu deranjăm familia
de lângă ușă. Părinții lor sunt atât de vigilenți
— îi avertizează la orice mișcare sau sunet
neobișnuit. Cel mai greu este pentru nepoțeii
mei, care trebuie să se poarte cu grijă, să
vorbească mai încet și să învețe să observe, să
respecte, să aștepte… până când părinții își
hrănesc puii gălăgioși.
Așa s-a transformat casa noastră, într-o
singură vară, într-un mic sanctuar al
păsărilor. Cuiburi vechi reînviate, triluri
amestecate, zboruri scurte și grăbite, umbre
jucăușe pe ziduri și un zumzet continuu de
viață.
Poate că nu noi am ales păsările — ci ele ne-au
ales pe noi. Ne-au învățat, fără cuvinte, ce
înseamnă răbdarea, blândețea, grija și tăcerea
respectuoasă. Până și nepoțeii, care altădată
alergau fără oprire, s-au transformat în mici
observatori răbdători, cu ochii măriți de
mirare și sufletul plin de întrebări.
Și uite așa, în colțul nostru de lume, puii mici,
fragili și sfioși au învățat să zboare sub
privirile atente ale unor copii care, altădată
plini de energie, au învățat să pășească mai
încet, să vorbească în șoaptă și să aștepte cu
inima strânsă momentul în care păsările-și
hrănesc puii gălăgioși.
Răbdarea nepoțeilor mei, tăcută și sinceră, a
devenit parte din miracol. Au înțeles, cu
sufletul lor curat, că uneori cele mai frumoase
lucruri se întâmplă atunci când știi să te
oprești și doar să privești.
Între triluri și zboruri scurte, între pene pufose
și ciocuri deschise de foame, s-a născut o
legătură tainică între om și natură. O lecție de
viață cu aripi fragile – despre grijă, răbdare și
bucuria simplă a unei veri trăite în tihnă, cu
ochii spre cer și inima deschisă.
Dar, cum se întâmplă adesea în poveștile
adevărate, bucuria noastră a fost umbrită de
o mică îngrijorare. După ce trei dintre puișori
și-au luat zborul, dând ture îndrăznețe prin
curte și apoi dispărând printre pomi și case,
unul singur a rămas în urmă. Mai mic, mai
firav, parcă neîncrezător în propriile aripi, a
căzut din cuib într-o dimineață liniștită.
L-am găsit acolo, în colțul scării, tremurând și
clipind des din ochișorii lui rotunzi. Nepoțeii
s-au apropiat încetișor, cu sufletul la gură. Nu
era rănit, doar speriat și flămând. A încercat
să-și ia zborul, dar nu mai putea urca în cuib
— era prea sus pentru aripioarele lui obosite.
Atunci am hotărât, cu toții, că nu-l putem lăsa
așa. Am căutat prin grădină musculițe,
viermișori, chiar și câțiva țânțari leneși,
numai buni de hrană pentru micuțul înaripat.
L-am botezat Zburlilă, pentru că penele de pe
cap îi stăteau rebele și ciufulite, ca și cum ar fi
fost prins într-o furtună de vânt.
Cu răbdare, nepoții au învățat cum să se
apropie fără să-l sperie, cum să-i vorbească în
șoaptă și cum să-i lase timp să prindă curaj.
Iar minunea s-a întâmplat: după câteva zile,
Zburlilă a început să zboare puțin. Întâi doar
până la leganul din curte, apoi pe marginea
gardului.
Îl vedem tot mai des zburând scurt, cu bătăi
repezi de aripi, iar părinții și frații lui îl
încurajează de la distanță, ciripind cu glas
vesel. E ca și cum întreaga familie de
rândunici ar ști că micuțul are nevoie de mai
multă susținere — și le suntem recunoscători
că n-au renunțat la el.
Noi sperăm ca, într-o bună zi, Zburlilă să-și ia
zborul împreună cu ei, să se alăture marii
călătorii de toamnă, cu încredere și putere în
aripile lui. Iar dacă va rămâne mai mult timp
cu noi, îi vom face loc într-un colț al curții,
numai al lui.
Pentru că, uneori, chiar și o rândunică rătăcită
are nevoie de o mână de ajutor. Și pentru că,
în inima noastră, e deja parte din familie.
Și așa, sub streașina unei case modeste, s-a
născut o lecție despre familie, despre
întoarceri, despre darurile neașteptate ale
răbdării. Și despre cum, uneori, un cuib
păstrat cu grijă poate aduce mai mult decât ne-
am fi putut imagina: viață, speranță și o
bucurie care nu face zgomot, dar umple casa
întreagă.
🐦 Câteva curiozități despre rândunică
1. Călătoare de cursă lungă
Rândunicile migrează anual mii de kilometri! Primăvara vin din Africa în Europa și Asia, iar toamna se întorc înapoi. Pot parcurge până la 11.000 km într-un singur sezon de migrație.
2. Simbol al norocului și al speranței
În multe culturi, rândunica este considerată vestitoare a primăverii, simbol al reîntoarcerii acasă, al dragostei și loialității. Se spune că unde își face cuib o rândunică, acolo va fi noroc și pace în casă.
3. Mame grijulii și fidele
Rândunicile formează perechi monogame și revin adesea în fiecare an la același cuib. Uneori chiar îl repară sau îl reconstruiesc în același loc.
4. Cuiburi din lut și paie
Își construiesc cuiburile din lut amestecat cu paie, păr de animale și pene, lipind totul cu saliva lor. Le place să le prindă sub streșini, pe grinzi sau în colțuri protejate.
5. Zburătoare agile
Rândunicile pot zbura cu viteze de până la 60–65 km/h și fac viraje extrem de rapide. Vânează insecte direct din zbor, ceea ce le face ajutoare naturale împotriva țânțarilor și muștelor.
6. Coada în „furculiță”
Se recunosc ușor după silueta lor delicată și coada lungă, bifurcată, ca o furculiță. Aceasta le ajută la manevrele rapide în zbor.
7. Răspunsul la cântec
Masculii cântă frumos și uneori își ajustează cântecul în funcție de răspunsul femelei. Cântecul este un fel de curtare muzicală.
8. Protejate prin lege
În multe țări europene, inclusiv în România, rândunicile sunt specii protejate. Distrugerea cuiburilor este interzisă, tocmai pentru a le păstra ciclul natural și rolul ecologic.
Surse de informare:
Site-ul Societății Ornitologice Române (SOR), care se ocupă cu protecția păsărilor sălbatice din România.
Enciclopedia Britannica – „barn swallow”
Cu drag, Bunicuta Magda – sub streașina unde viața își găsește iarăși locul.
#BunicutaMagda
Comentarii
Trimiteți un comentariu